Vineeeee....

Mult a fost putin a ramas :) . Adica au fost doi ani si au mai ramas aprox 3 saptamani. Am inceput sa privesc mai atent cand sunt pe strada, stiti voi sentimentul de a incerca sa te umpli cu senzatii care stii ca putin probabil sa se mai intoarca.
Imi va fi greu sa ma readaptez, desi, vorba lui Constin, nu putem spune ca eram prea adaptat la realitatile romanesti. Si cred ca nici aici nu am devenit un neamt, dar m-am descurcat.
Nu-i frumos sa recunosc, dar au fost extrem de rare momentele in care mi-a fost dor de casa, poate nule. De cei de acolo da, foarte des. Dar de Bucuresti: “fast nie” (aproape niciodata, asta ca sa vedeti ca n-au trecut doi ani degeaba; am mai invatat sa pocesc o limba straina). Si cu toate astea am ales sa mai dau o sansa Romaniei (lol). De ce? Habar nu am. Mi-a fost frica... profesional poate ca fac o mare prostie sa revin, aproape sigur. Dar de mult nu mai conteaza asa de mult asta pentru mine, iar cand vorbesc romana ma simt mai inteligent (asta nu inseamna ca si sunt)... Unii prieteni nu mi-au dat dreptate, multi colegi m-au intrebat de ce ma intorc. Eu i-am intrebat de ce nu pleaca ei :). Cea care ar fi putut sa spuna DA sau NU a spus cand da cand nu...
Vor exista multe momente cand voi regreta aceasta decizie, sunt sigur. Poate mult prea multe. Dar imi raman in “rutina zilnica” plimbarile cu Toto in parc, cu bicicleta sau pe unde ne-om mai duce. Iar daca o fi prea rau om schimba parcul atunci...
Asa ca vin.

Sa nu-i spuneti d-nului din figura ca i-am pus gand rau: sa-l fac aportor (dresaj).